(I feel like) I'm getting old
existential crisis thingz
Tocmai ce am terminat de vizionat/ascultat podcastul meu preferat. Episodul a fost in jur de trei ore, si asta m-a facut sa ma gandesc cat de rapid trece timpul, la fel asta m-a facut sa ma gandesc ca nu mai e mult timp pana implinesc 21 de ani, mai exact pe 3 iunie, si simt ca nu am realizat mare lucru in my opinion.
Cel mai specific lucru care m-a facut sa realizez astea e faptul ca am acest blog de la 11 ani (din 2013), si acum am aproape 21 si nu mi-am mai marcat prezenta nicicum pe internet (I know that's not how you make your existence matter, but anyway). Tin minte ca mereu am vrut sa postez, sa ma remarc cu ceva, sa fiu o personalitate pe internet, as lame as it sounds to some.
Stiu ce spune lumea, ca nu e niciodata prea tarziu, doar trebuie sa te apuci de ce iti doresti sa faci, totusi nu pot ignora gandurile astea.
Realitatea e ca implinesc o varsta (that's an undeniable truth), aceea fiind 21, in care trebuie sa fiu un adult responsabil. In loc sa imi indeplinesc rolul de adult, eu inca sunt legata de copilaria mea. Which I don't consider as something bad necessarily. De fapt cred ca asta ar fi un lucru pe care as putea sa il folosesc in avantajul meu. Nu mi-am pierdut imaginatia si gusturile pe care le-am avut in copilarie, pentru ca duh, tot eu sunt, nu e ca si cum m-am fi putut schimba.
I'm lying/jk, puteam sa ma schimb, I'm just saying I'm glad I didn't.
Multe persoane sunt pierdute, nu sunt singura, nobody has a unique experience, iarasi trebuie sa spun ca nu e un lucru rau. In special ca nu suntem constienti in acel moment ca mai sunt si altii care traiesc acelasi lucru in acelasi timp, credem ca suntem all alone. In ciuda acestui gand, sunt 7,888 miliarde de oameni pe planeta (yes, I googled it), ar fi culmea sa nu se gaseasca cineva sa treaca prin aceleasi lucruri. But I know that the feelings feel so real (us being all alone), and they actually are. Pentru ca oamenii care ne-ar intelege nu sunt multi, poate din numarul ala mare de oameni nici 0,05% nu ne-ar intelege (which is a large percentage, believe it or not).
When we're mentally suffering we feel like walls are caving in on ourselves, our world is shattering and that the whole planet is collapsing into itself (I'm not ironic by any means & I'm not making fun of our mental state in those moments, what I'm saying is that this is what out brains do to us). We can trick our brain to replenish itself, but for some people this can only be temporary until it gets too hard to handle. Some people have it so bad they can't go through it all by themselves. Humans are social creatures and we can't survive in complete solitude. We have to push ourselves, even if it's difficult at first, to socialize and ask for help.
Nu am ce sa fac ca inaintez in varsta si simt acel FOMO general fata de viata. I can't beat myself on it, because if I do, it'll only get worse for me. Daca voi starui pe gandurile ca puteam sa realizez mai multe lucruri pana acum/in prezent, I'll only start hating myself for my mistakes. Tot ce pot face e sa iau lucrurile one day at a time si sa incerc sa progresez incetul cu incetul fara sa imi fac prea multe griji, because no good can come out of that.
Legat de fostul blog (pe care credeam ca l-am pierdut, chiar si am acceptat asta, pentru ca am mai pierdut conturi de care imi e dor), m-am bucurat extrem de tare ca l-am regasit, credeam ca era all gone (permanently, to be exact). Faza interesanta e ca tot ce am scris in el (fie ele si putine lucruri) am tinut minte aproape exact (macar nu s-a simtit niciodata ca am uitat, totusi ma bucur ca nu a fost sters incat sa il am si ca dovada vie a copilariei mele). Dar asta poate fi si din cauza ca am mai intrat pe blog prin 2015.
In mod normal m-am schimbat (mai sus am vrut sa spun ca mi-am mentinut majoritatea intereselor, adaugand altele noi peste acelea sau ele s-au schimbat putin dar nu s-au sters de tot din mine), deci nu mai sunt de acord cu ce am scris/nu mai am aceleasi pareri (nu, n-am fost controversial la 11 ani). But isn't that the most common thing ever? I was a child, now I'm no longer one. Din cauza ca m-am maturizat dar inca ma simt pe dinauntru ca un copil, nu pot spune ca imi este dor de copilaria mea. De fapt poate, intr-un fel pe care nu il pot explica in momentul de fata, si probabil nu asa deeply ca alte persoane.
Cel mai mult imi doresc sa lucrez la visele mele pe care nu am reusit sa le pun in aplicare pana acum. M-am lasat de multe dintre hobby-urile mele si imi este greu sa mentin un hobby/obicei in general. That comes with being neurodiverse perhaps. Imi placea (si mi-ar mai placea si acum daca as face-o) sa filmez clipuri, sa scriu pe blog-ul asta cand eram mica, sa fac poze si makeup, iar primele doua s-au petrecut aproape in acelasi timp. Dupa ce mi-am inceput blog-ul am inceput sa si filmez (I don't know the exact timeline) si am dat share la clipuri pe blog, chiar si daca nu se uita nimeni (in mintea mea de copil credeam ca trebuia cumva sa fie o cale prin care lumea sa dea de blog-ul meu).
Acum toata lumea are mai mult exposure pe internet, pentru ca mai toata lumea foloseste internetul. As putea sa am un blog cat de cat succesful daca ma promovez cat de smart se poate, acum e mai usor sa iti aduci vizitatori pe conturile tale. Cand aveam eu 11 ani si mi-am facut blog (nu prea trebuia sa am voie pe net, mai si aveam cont pe Facebook la 8-9 ani si nu era prea normal la varsta mea) nu erau multi copii, din Romania macar, cu vise ca ale mele de a face vlogging/blogging. Nu stiam ca imi trebuie un job durabil cu un salariu multumitor ca sa traiesc de pe o luna pe alta. Nici acum astea nu ar fi job-uri obisnuite, foarte multe persoane nici nu le-ar considera job-uri, poate chiar ar rade de tine, iar ultimately ca sa fie considerate job-uri trebuie sa iti aduca un venit.
Acum cunosc toate lucrurile astea, si sunt pregatita pentru ce are viata sa arunce asupra mea, totodata incorporandu-mi hobby-urile in cariera.
Wtf is this, sad boy hours?
Ma rog, cum spuneam, aici scriu tot ce-mi trece prin cap, nici nu trebuie sa insemne ceva sau sa se ajunga undeva. Eu sunt perfectionista (cough cough, ocd) asadar vreau sa am un fel de concluzie la vorbele mele aiurite. Dar cateodata frazele exista si ca fiind de sine statatoare. Dau importanta cuvintelor mele pentru ca asa imi relatez viata si trebuie sa le aleg pe cele nimerite.
I know I shouldn't overthink, I'm saying all of this for writing's sake. This is a blog at the end of the day, I have to write stuff and face my fears even if just for a little bit.
exact asa ma simt
I may not be unique with my interests, but I'm unique as a whole
(if that makes sense)
